Amintiri

De când mă ştiu am iubit animalele şi în mod special câinii. După spusele părinţilor încă de pe la 2 ani îi trăgeam de coadă şi mă jucam cu ei fără frică.

Primul câine de care îmi aduc aminte este cel de la colonia de muncitori din Livezeni, Valea Jiului, unul mare cu păr roşcat şi alb şi coada covrig, câinele întregului cvartal de barăci, cu care noi copii ne jucam tot timpul când era prin preajmă.

Au urmat apoi câinii de la bunicii dinspre mamă, din Dumbrăvioara cea dragă de pe lângă Târgu Mureş. Göde căţeaua cea pătată şi mai apoi Bátor fiul ei, vajnic tovarăş de expediţii, alături de vărul meu Miki, pe imaşul satului şi pe malul Mureşului la pescuit.

Un loc aparte în sufletul meu îl deţine Kinga, o ciobănească germană neagră, a verilor mei Ungvári, cu care am învăţat ce înseamnă un câine dresat şi cum îţi poţi dezvolta abilităţile de dresor. Kinga a fost tovarăşa mea de drum prin oraşul Târgu Mureş în toţi anii liceului... Tot aici trebuie să o amintesc şi pe Tisza o altă ciobănească germană, aprigă nevoie mare, cu care am facut cunoştinţă în timpul inundaţiilor din 1975. Ne-am împrietenit de la prima vedere şi aşa am rămas mult timp. Ea a ajuns de fapt în cele din urmă în curtea bunicilor şi a verilor mei de la Dumbrăvioara şi mă recunoştea de fiecare dată când deschideam poarta, chiar dacă făceam asta o dată sau de două ori pe an.

Au urmat apoi câinii de pe lângă blocul din strada Văscăuţeanu 12 Iaşi. Codiţa care a trăit mulţi ani de a ajuns fără păr şi fără dinţi şi abia se mai mişca. Ursu cel mare şi alb şi fără coadă, care te însoţea prin oraş la cozile matinale ale vremurilor ceauşiste şi avea boală pe tot ce poartă uniformă. Apoi la un moment dat a apărut în curte un câine roşcat ce mergea în 3 picioare. Piciorul "bolnav" era de fapt legat strâns cu o sforă, de aici şi numele de Lăbuţă. L-am "vindecat" şi de atunci am fost mari prieteni, el ajungând chiar să între în casă. Lăbuţă a fost un fidel apărător al curţii blocului, nu prea intra nimeni neanunţat, iar pe membri familiei mele îi însoţea până departe prin oraş, de obicei până când drumul era "barat" de alţi câini mai voinici şi trebuia să facă cale întoarsă...

Ideea achiziţionării unui câne în familia noastră s-a pus mai pregnant atunci când fetele au început să crescă, pe la începutul anilor 90. Fiecare membru al familiei avea rasa ei preferată, Carmen iubea câinii Saint Bernard, Klara prefera câinii Terra Nova, Gabriella, mezina, era pasionată de Rottweiler, iar eu personal la acea vreme eram adeptul rasei Schnauzer uriaş (chiar sare cu piper). Chiar când ideea începea să se materializeze, de fapt când soţia, Carmen, şi-a dat şi ea acceptul, după cum spune "din frică ca în cazul unei eventuale alegeri între mamă şi câine, să nu fie preferat cel din urmă", viaţa familiei s-a schimbat radical în urma dispariţiei lui tata Victor. Ne-am mutat, de la apartamentul nostru, în strada Văscăuţeanu  împreună cu mama Lucia şi deci a mai apărut o persoană de convins. Şi aşa au mai trecut câţiva ani. Cel mai mare promotor al ideii era Gabi, la un moment dat chiar a strâns nişte bani, vreo 40 de dolari, aşa ca în toamna lui 2002 impresionat de un anunţ din Evenimentul de Iaşi, cu acceptul soţiei şi cu cele două fete am plecat să "vedem" caţelul de 7 luni...

Da, a învins Gabi, am adoptat un rotweiller mare şi frumos, pe nume Atom, de 7 luni, pe data de 18 septembrie 2002. Dumnezeu să îi de-a sănătate domnişoarei Gianina Chitic pentru câinele frumos şi echilibrat pe care ni la dat.

Aşa a apărut în familia noastră BO, de la AIBO, pe numele oficial ATOM, un rottweiler mare şi curajos, dar blând şi ascultător, care de 7 ani nu se dezlipeşte de mine, mă urmăreşte peste tot pe unde mă duc şi aşteaptă un semn de dragoste ca răspuns la avansurile lui!

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru câinele pe care îl am, pentru că mi-a schimbat viaţa numai în bine...