Tranzacţia

Era în după masa unei zile obişnuite de lucru şi conform uzanţelor cotidiene îmi duceam veacul pe la servici, rezolvând ba una, ba alta. La un moment dat m-am apucat să citesc Evenimentul de Iaşi, cel mai tare oficios de anunţuri de mică publicitate din zonă, făcem acest lucru destul de des, mă uitam după maşini, după televizoare, după aparatură electronică, după cine mai ştie ce şi bineînţeles după căţei.

Deodată am văzut un anunţ cu ceva în genul "...vând pui de rottweiler, 7 luni la persoane iubitoare de animale...". Nu ştiu exact de ce, dar am fost impresionat, în acelaşi timp m-am gândit la Klara, în adâncul sufletului nu mi se părea corect să ne luăm un câine după ce ea avea să plece pentru mulţi ani în Japonia. Am sunat l-a numărul indicat, am vorbit cu o domnişoară şi am aflat că renunţă la căţel din cauză că urmează să plece undeva prin ţările arabe şi din cauza căldurii nu-l poate lua. Numai ştiu exact cum am stabilit preţul, dar ne-am înţeles cu 80 de dollari. Gabi avea cei 40 strânşi dinainte, iar eu urma să pun restul...

Toate bune şi frumoase, dar încă nu aveam acceptul direct al şefului nostru, aşa că am sunat acasă, am vorbit cu soţia mea Carmen şi am primit acceptul. Am sunat din nou la numărul indicat, să stabilim ce şi cum, orele erau destul de înaintate, eu personal mă gândeam să facem tranzacţia a doua zi. Domnişoara Geanina a insistat să mergem să vedem căţelul chiar în seara aceea, deci am tras o fugă până acasă, am luat fetele şi am plecat la drum. Cu domnişoara Geanina ne-am întâlnit la Super Copou şi de acolo am mers mai departe până undeva prin Horleşti, la un medic veterinar care avea acolo o pensiune canină. 

Ţin minte că am ajuns undeva pe un imaş, în spatele caselor, iar acolo am văzut mai mulţi câini, câţiva ciobăneşti româneşti, un boxer şi un pui de rottweiler. Aici trebuie să amintesc că în ciuda unei anumite experienţe legate de câini, până nu l-am văzut nu am realizat exact cât de mare este un pui trecut de 7 luni. Oricum, ne-am uitat la el, era vesel şi jucăuş ca orice pui, ştia şi câteva comenzi, venea la tine dacă îl chemai şi era bucuros nevoie mare. Am întrebat fetele, pe fiecare în parte, dacă le place căţelul şi dacă îl luăm? Răspunsul unanim a fos DA. Acum nu mai ştiu exact dacă le-a plăcut aşa de mult căţelul sau au vrut să fie sigure că nu ne răzgindim, dacă amânăm pe altă dată.

Aşa a fost să fie. I-am pus zgarda şi lesa. L-am suit în portbagajul maşinii şi am luat direcţia înspre acasă. La Super Copou domnişoara Gianina a coborât după ce i-am dat banii, iar noi "fuga" acasă cu noua achiziţie...

Apropo, am uitat să amintesc şi aici, fiinţa care a întrat într-o seară de 18 septembrie 2002 în casa noastră de pe strada Văscăţeanu, se numeşte BO de la AIBO (Artificial Inteligence roBOt) un căţel robot japonez produs de firma Sony. BO, sau tot mai rar AIBO, de fapt în pedigree se numeşte ATOM, din cauză că face parte din primul cuib al mamei sale Amira.

Bine bine, dar m-am îndepărtat de subiect, de fapt aunci când am ajuns acasă Carmen a rămas un pic suprinsă de mărimea caţelului, iar bunica Lucia chiar s-a supărat şi a zis că se mută, dacă îl păstrăm... Deci o cam "băgasem pe mânecă" ca să mă exprim mai plastic, toată lumea era un pic tensionată, noroc că era cineva pe la noi prin vizită şi sentimenetele nu se puteau exprima chiar liber. Cel mai fericit dintre toţi era el noul membru al familiei, alerga prin toată casa, se gudura pe lângă cine apuca.

Şi mai este şi azi bucuros de fiecare dat când vine cineva la noi! De altfel una din cele mai mari pedepse pentru el, este să fie închis într-o cameră atunci când avem musafiri...

Amintiri

De când mă ştiu am iubit animalele şi în mod special câinii. După spusele părinţilor încă de pe la 2 ani îi trăgeam de coadă şi mă jucam cu ei fără frică.

Primul câine de care îmi aduc aminte este cel de la colonia de muncitori din Livezeni, Valea Jiului, unul mare cu păr roşcat şi alb şi coada covrig, câinele întregului cvartal de barăci, cu care noi copii ne jucam tot timpul când era prin preajmă.

Au urmat apoi câinii de la bunicii dinspre mamă, din Dumbrăvioara cea dragă de pe lângă Târgu Mureş. Göde căţeaua cea pătată şi mai apoi Bátor fiul ei, vajnic tovarăş de expediţii, alături de vărul meu Miki, pe imaşul satului şi pe malul Mureşului la pescuit.

Un loc aparte în sufletul meu îl deţine Kinga, o ciobănească germană neagră, a verilor mei Ungvári, cu care am învăţat ce înseamnă un câine dresat şi cum îţi poţi dezvolta abilităţile de dresor. Kinga a fost tovarăşa mea de drum prin oraşul Târgu Mureş în toţi anii liceului... Tot aici trebuie să o amintesc şi pe Tisza o altă ciobănească germană, aprigă nevoie mare, cu care am facut cunoştinţă în timpul inundaţiilor din 1975. Ne-am împrietenit de la prima vedere şi aşa am rămas mult timp. Ea a ajuns de fapt în cele din urmă în curtea bunicilor şi a verilor mei de la Dumbrăvioara şi mă recunoştea de fiecare dată când deschideam poarta, chiar dacă făceam asta o dată sau de două ori pe an.

Au urmat apoi câinii de pe lângă blocul din strada Văscăuţeanu 12 Iaşi. Codiţa care a trăit mulţi ani de a ajuns fără păr şi fără dinţi şi abia se mai mişca. Ursu cel mare şi alb şi fără coadă, care te însoţea prin oraş la cozile matinale ale vremurilor ceauşiste şi avea boală pe tot ce poartă uniformă. Apoi la un moment dat a apărut în curte un câine roşcat ce mergea în 3 picioare. Piciorul "bolnav" era de fapt legat strâns cu o sforă, de aici şi numele de Lăbuţă. L-am "vindecat" şi de atunci am fost mari prieteni, el ajungând chiar să între în casă. Lăbuţă a fost un fidel apărător al curţii blocului, nu prea intra nimeni neanunţat, iar pe membri familiei mele îi însoţea până departe prin oraş, de obicei până când drumul era "barat" de alţi câini mai voinici şi trebuia să facă cale întoarsă...

Ideea achiziţionării unui câne în familia noastră s-a pus mai pregnant atunci când fetele au început să crescă, pe la începutul anilor 90. Fiecare membru al familiei avea rasa ei preferată, Carmen iubea câinii Saint Bernard, Klara prefera câinii Terra Nova, Gabriella, mezina, era pasionată de Rottweiler, iar eu personal la acea vreme eram adeptul rasei Schnauzer uriaş (chiar sare cu piper). Chiar când ideea începea să se materializeze, de fapt când soţia, Carmen, şi-a dat şi ea acceptul, după cum spune "din frică ca în cazul unei eventuale alegeri între mamă şi câine, să nu fie preferat cel din urmă", viaţa familiei s-a schimbat radical în urma dispariţiei lui tata Victor. Ne-am mutat, de la apartamentul nostru, în strada Văscăuţeanu  împreună cu mama Lucia şi deci a mai apărut o persoană de convins. Şi aşa au mai trecut câţiva ani. Cel mai mare promotor al ideii era Gabi, la un moment dat chiar a strâns nişte bani, vreo 40 de dolari, aşa ca în toamna lui 2002 impresionat de un anunţ din Evenimentul de Iaşi, cu acceptul soţiei şi cu cele două fete am plecat să "vedem" caţelul de 7 luni...

Da, a învins Gabi, am adoptat un rotweiller mare şi frumos, pe nume Atom, de 7 luni, pe data de 18 septembrie 2002. Dumnezeu să îi de-a sănătate domnişoarei Gianina Chitic pentru câinele frumos şi echilibrat pe care ni la dat.

Aşa a apărut în familia noastră BO, de la AIBO, pe numele oficial ATOM, un rottweiler mare şi curajos, dar blând şi ascultător, care de 7 ani nu se dezlipeşte de mine, mă urmăreşte peste tot pe unde mă duc şi aşteaptă un semn de dragoste ca răspuns la avansurile lui!

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru câinele pe care îl am, pentru că mi-a schimbat viaţa numai în bine...